Our way to … Morocco

Yuhuuu! Maroc!

Imi place foarte mult sa calatoresc, am pe lista multe locuri in care vreau sa ajung, dar nu m-am gandit ca Maroc va fi printre ele. Am avut ocazia, impreuna cu Gina Buliga si Alin Anghelovici sa merg intr-una dintre minunatele ture foto organizate de ei. La inceput nu imi venea sa cred, poate de aceea nici nu m-am documentat prea mult despre aceasta tara si am plecat cu muuulte emotii dar fara asteptari prea mari. Ma gaseam mereu visand in povestile lor de fiecare data cand ne intalneam la cafea, insa asa bucurie a fost cand am reusit sa iau decizia de a participa si eu la una dintre aceste ture foto.

Am auzit ca vom merge in Orasul albastru dar nu m-am gandit ca va fi asa de frumos sa ne pierdem pe strazile lui viu colorate si pline de oameni frumosi. Stiam ca voi vedea desertul, dar nu si ca voi simti maretia lui si ca ma voi pierde in linistea acestuia, auzisem ca vom merge prin pietele aglomerate si haotice din Marrakech dar nu si ca voi gasi atata frumusete si zambete sincere.

Ca si echipament foto, tura a avut sustinerea Nikon, astfel ca am avut minunatul Nikon D4s, cu 3 obiective: 35mm, 85 mm si 70-200mm, dar am avut ocazia si sa testez minunatele 58mm, 105 mm si 300 mm de care m-am indragostit pe loc 😀 Am simtit lipsa 50-ului de multe ori, insa m-am adaptat repede la unghiurile si distantele din care trebuia sa fotografiez cu obiectivele existente.

WARNING! E primul meu articol de genul acesta, so …. be kind :))) Bine, daca se poate numi articol, mai jos veti gasi aproape tot ce am scris la cald atunci in zilele petrecute in tura magica si cateva concluzii trase dupa ce am revenit cu picioarele pe pamant :)) Aaaa… si e lung 😀 Dar vine cu poze frumoase la pachet, asa ca cine are timp, sa citeasca 😀 Pentru mine a fost o experienta magica!

Deci … sa incepem 😀

Cu tot haosul din casa, am reusit intr-un final sa ma linistesc, sa termin cat de cat bagajul si sa incerc sa adorm. Am urcat cu Luca in dormitor si am incercat sa ii spun o poveste insa nu imi aduc aminte cand am adormit. M-am trezit speriata la ora 1:00 si de atunci a inceput nebunia… Simteam ca imi vine sa vomit, nu mai aveam stare in pat, imi tot aduceam aminte lucruri pe care le-am uitat sa le pun in bagaj…. M-am ridicat in jur de 2 din pat si am inceput sa ma pregatesc. Mi-am luat ramas bun de la Luca, el dormind ca un ingeras 🙁 L-am pupat si am plecat. Nu mai tin minte cum, in toata agitatia, insa m-am trezit pe drum spre aeroport cu Luci in masina. Am ajuns acolo printre primii. Ne-am intalnit cu ceilalti la o cafenea, toti cu fete adormite :)) Cu majoritatea nu ma cunosteam decat de pe internet, ne-am prezentat timid unul cate unul. Incet incet au inceput sa isi faca aparitia si ceilalti somnorosi si intr-un final am ajuns echipa intreaga. Gina a inceput ca la Craciun sa imparta cadourile :)) obiective, aparate, tricouri, esarfe si palarii: ma simteam ca un copil mic cu toata bucuria dinaintea deschiderii cadourilor de ziua lui sau de sarbatori.
Cumva am ajuns si la check-in, si la poarta, trecand printr-o aglomeratie si o stare deprimanta care se simtea in aer in tot aeroportul. Poate era de vina ora, poate fiecare dintre cei care asteptau plecau cu o suparare sau cu griji lasate acasa, dar era asa o atmosfera grea… Am incercat cat am putut sa nu ma gandesc la Luca si la Luci, si am trecut mai departe cu zambetul pe buze crezand ca voi reusi sa trec de vinovatia care ma apasa pentru ca am plecat fara ei 🙁

Zborul a fost cu mici turbulente la aterizare in Londra, cam cele mai puternice pe care le-am simtit pana acum, insa au trecut. Si a inceput nebunia ;)) Initial, ne gandeam sa colindam prin Londra sau prin imprejurimi in timpul pe care il aveam de asteptat pana la urmatorul zbor, insa am intampinat ceva obstacole la lasarea bagajului, astfel incat a trebui sa ramanem pe aeroport. Am stat la o masa toti si am socializat cate putin, unii mai reticenti, altii mai curajosi, insa pana seara ne-am imprietenit :))
Ne-am mai plimbat prin magazine, am mancat la Burger King si la The Camden si ne-a apucat moleseala :)) Sunt destul de obositoare escalele, mai ales ca noi aveam de stat aproape o zi pe Stansted.

La The Camden l-am cunoscut pe Gheorghita aka George al Londrei. Un barman din Bacau, ce a fost foarte dragut cu noi cand a auzit ca suntem romani. Era foarte sigur pe el si spunea ca il enerveaza englezii ca sunt lenesi  :)) Fast-food gasesti peste tot in lume, asa ca n-am putut rezista tentatiei si la Burger King, de foame ce imi era mi-am luat un XL burger, care nu a fost o buna idee :)) si intr-un final ne-am indreptat spre poarta de imbarcare.
Dupa cateva glume inocente de “Cum ar fi sa stam o zi intreaga in Londra si sa pierdem seara avionul”, chiar asa era sa se intample :))) Fiecare era in treaba lui, amortiti inca de trezirea matinala sau de emotiile plecarii, asa ca un grup (Gina, Roxana, Iana, Mihaela, Diana si inca un curajos) a fost mai interesat sa ia un mic tren, crezand ca vor ajunge mai repede la poarta, (desi scria mare pe panou ca sunt 10 min de mers pe jos spre poarta noastra) insa au plecat intr-o cu totul si cu totul alta directie :)) Costin si cu mine ne-am intalnit pe drum si am plecat agale spre poarta, insa nu ne dadeam seama de ce alergau oamenii pe langa noi spre portile de imbarcare, pana cand ne-am uitat pe bilet si mai erau 10 min pana se inchidea poarta :))) Ajunsi acolo, ne-am regrupat fara cei 6 pierduti :)) Cu „telefonul alb” si cu multe emotii au fost condusi de cineva catre poarta corecta.

Cand am urcat in avion batea foooarte tare vantul, insa, a decolat ok si am vazut si superba Londra de sus, ca un glob cu luminite aurii. Foarte fain peisaj, m-am pierdut in el si am uitat de toate emotiile. L-am urmarit pana s-au stins toate luminile pe Paper Aeroplane si Sweet Creature. Stiu si m-am convins de multe ori ca toate lucrurile se intampla cu un motiv, si toate vin la timpul lor, asa ca mi-a trecut repede mica dezamagire ca nu am reusit sa vizitez Londra desi eram foarte incantat cand am auzit ce planuri se faceau pentru grup. Cu siguranta data viitoare voi ajunge aici si ma voi bucura de ea asa cum mi-am imaginat.
Incepe oboseala sa isi faca aparitia, asa ca incerc sa profit de timpul acesta sa ma odihnesc putin. Ne asteapta iar un drum de 3 ore cu microbuzul catre Orasul Albastru. Am aterizat in Fez, am stat la o coada luuunga pentru controlul pasapoartelor, o lume tare ciudata mi s-a parut la prima vedere, un mediu ostil in care nu paream bineveniti, soldati cu mitraliere, oameni cu fete grave, nici un zambet din partea celor din ghisee, un mic conflict intre o doamna si unul dintre agentii de acolo.

Drumul a durat mai mult de 3 ore :)) cu muuuulte zguduituri si emotii. 4 ore zgaltaite :)) Noapte fiind, nu vedeam foarte pe bine pe unde merge microbuzul, tot ce era in gandul nostru se vedea si pe fetele noastre :)) In toate gropile a tinut soferul sa intre 🙂  Ne gandeam ca am ajuns in cine stie ce cratere de pe pamantul acesta, dar de fapt soferul era putin cam vitezoman 😛 Ajunsi intr-un final in fata hotelului, a trebuit sa urcam “cateva” scari cu tot cu imensele geamantane, ne-am cazat si am picat toti. Nu stiu cand am adormit, cu toata adrenalina din mine dar dimineata nu ne venea sa credem unde am ajuns! Totul albastru in jur, culori vesele si oameni zambitori. Hotelul (riad) minunat cu un design traditional si foarte cochet. Superb! Un mic dejun genial (ceaiul de menta, dulceata de portocale, lipiile alea, toootul foarte buun! aaa … si untul!!! pe care ne bateam toti :)))  Dupa micul dejun foarte gustos (stiu ca ma repet dar !!! gemul de portocale!!!)  am pornit pe stradutele inguste pline de pisici si tarabe cu lucruri colorate. Localnici cu glugi pe cap care mai de care mai interesanti.

Pfff 😉 au trecut deja 3 zile … nu stiu cand a trecut timpul! Vad numai albastru in fata ochilor si ma bucur enorm 😀 Chefchaouene – the city of your dreams! Exact asa e 🙂 Nu ne mai saturam de stradutele inguste si intortocheate, nu mai stiam unde sa ma uit mai intai, sa nu pierd vre-un personaj mai interesant decat altul, sau vreo pisica mai lenesa decat alta :)) Pe la pranz am gasit gasit un restaurant destul de ascuns si fain tare in care am mancat multe bunatati si la care ne-am intors si a doua zi. Bab Sour. Cu multe etaje cu mici terase. A fost minunat! Mancarea de linte si vinetele!!! Apusul  l-am prins langa un teren de fotbal. Umbre faine, o panorama superba a orasului albastru si veselie 🙂

Nu intelegeam ce e cu palariile haioase colorate ce se vindeau la tarabe, dar pe drumul spre Fez, le-am vazut chiar purtate de tarani, intr-unul din satele de langa Orasul albastru.  Mi-ar fi placut sa oprim pentru multe cadre pe drum, acolo am vazut autenticitatea oamenilor, in satele neatinse de turisiti: simplitatea si bucuria localnicilor, costume traditionale purtate zi de zi, nu doar pentru a impresiona turistii, oameni muncitori cu cosuri pline de greutate carate pe cap, magari incarcati cu multi saci grei traversand distante lungi de la camp la casele oamenilor, copii zambitori bucurandu-se de viata asa cum e!  Dar le-am pastrat “pe retina” ☺

Uhuu…. nici nu stiu cu ce sa incep aici… multe sentimente m-au incercat umbland pe stradutele acelea…, acum ca ma gandesc, as merge si m-as bucura de ele, de oameni, de stilul lor de a negocia sau de a iti vinde ceva, orice ☺ Asta este viata lor si trebuie sa o respectam. Dar atunci pe moment a fost … brrrrr…nu am cuvinte… vreau sa scriu dar nu stiu cu ce sa incep … o lume atat de plina de contraste…

Ghidul ne-a lasat sa mergem singuri pe stradutele din Fez. Medina cred ca e piata aceea putin cam creepy prin care ne-am plimbat, mai mult alergat☺ Cautam sa vizitam Chouara Tannery, un loc plin de culori. Este una dintre cele trei fabrici de vopsit piele din orașul Fez, Maroc. Construita in secolul al XI-lea, este cea mai mare fabrica de tabacarie din oras, situata in cel mai vechi cartier din medina a orasului, langa Saffarin Madrasa de-a lungul raului. De la infiintarea orasului, industria de vopsit continua sa functioneze in acelasi mod ca si in secolele din trecut, fiind considerata una dintre principalele atractii turistice. Cuvele in care este vopsita pielea sunt din piatra rotunda, umplute cu vopsea sau lichide albe pentru inmuierea pieilor. Articolele din piele produse in aceste fabrici se vand si in camerele special amenajate din interior dar sunt si exportate in intreaga lume.

Ne-a luat mult pana am gasit ce trebuia … A trebuit sa cautam intrarile la pielarie, insa ne-am invartit prin toate partile, ne intrebau baietii de prin piata unde avem nevoie sa ajungem, ne cereau bani, ne trimiteau peste tot …  Dar experienta noastra a fost maxima! de la stradute intunecate pline de surprize, raze, personaje care mai de care mai interesante, dar si panica totala, la uimire cand am ajuns la restaurantul ascuns, in care eram cam singurii clienti! Un palat intreg doar pentru noi! Servire impecabila, mancarea mi s-a parut cea mai buna din toate locurile in care am incercat-o. Si prajiturileeeeeee!!!! Ah, cat ne-am luptat pe ele, si am luat si la pachet, desigur, din partea casei, nici nu au vrut sa discute sa le cumparam. Am savurat din ele multe zile, Cristina fiind protectoarea lor :))

Mohamed … nici nu stiu cum l-am intalnit, era unul din copiii Fez-ului, cu un zambet atat de natural, si cu niste ochi foarte expresivi. Ascundea multe cu siguranta, o viata grea pe care o traieste, dar zambetul stergea totul. El ne-a condus la pielarie, dupa muuulte obstacole pe acele stradute minunate, apoi ne-a condus si la surprinzatorul restaurant, unde l-am invitat cu noi sa manance. Si-a comandat un burger (foarte diferit asezat in farfurie fata de cel clasic, lipsind chifla atotcunoscuta) si statea cu ochii mari si zambetul pe buze si se uita la noi sau admira opulenta palatului. Nu voi uita view-ul panoramic de la cimitir cu zidul urias pe care ne-am urcat condusi de adrenalina! Vai si ce personaj am intalnit acolo sus pe zidur: Ismael din Argentina cu vibe-ul lui minunat!!!

Am ajuns tarziu in desert, chiar la apus, dupa un drum obositor de 10 ore, cu multe opriri. Dar a meritat totul! In fata hotelului unde am lasat bagajele, asteptau dromaderii linistiti pentru a ne duce la camping. Nu m-a lasat inima sa ma urc pe ei, a fost un moment cand am inteles ca e obligatoriu sa mergem, ma pregateam sufleteste, dar parca a fost un semn de undeva si s-au razgandit. Am mers pe jos, pe langa dromaderi, bine, mai mult am alergat, cu atata entuziasm ☺ nu stiam ce sa fac mai intai, sa ma uit pe unde calc sau sa fac poze dunelor, oamenilor, sau cerului ☺ foarte multe optiuni  si cam uitam sa imi trag sufletul. La un moment dat simteam ca nu mai pot respira, cand a venit o revelatie ☺ mi-am dat seama atunci: chiar SUNT IN DESERT!!!

Cei care se ocupau de dromaderi erau foarte expresivi, cu niste costumatii traditionale, gluga si niste turbane colorate. Era ca in povesti pe de o parte, insa, aveam asa un sentiment de mila pentru dromaderi. Ajunsi acolo, cautam camp-ul toti, dar el era ascuns intre dunele de nisip. Am stat intr-un camp mai mic, langa noi era inca unul mai mare si mai luxos, insa am ramas uimita de ce conditii am gasit si la noi: baie cu lumina, toaleta, chiuveta, oglinda, hartie igienica si ciment pe jos. AVEAM PATURI!!! Noi eram pregatiti ca dormim in corturi cu sacii de dormit pe jos pe paturi, asa cum vazusem in pozele de pe internet, insa chiar am ramas surprinsi toti. Recunosc, era foarte frig in corturi, chiar mai frig ca afara la un moment dat. Dupa ce am servit masa intr-un cort mare amenajat special ca o sala de mese, ne-am asezat in jurul focului. Erau muuulte tobe, la care s-a cantat mai tarziu. Mai erau alte grupuri de turisti cu noi: italienii care au facut spectacol, doi americani si noi 🙂 care am fost cam tristi asa, probabil de la oboseala, pentru ca in alte nopti am facut dezastru si galagie la cazare :)))

Luca, tipul italian si-a facut curaj si a spart gheata, facand un moment amuzant: ne-a impartit pe grupuri mai mici si a dat fiecarui grup un ritm sa cante, el a cantat si la tobele acelea, a iesit foarte faina treaba!

Pustanii (desi spuneau ca au peste 20 de ani, chiar unul 33, pareau foarte mici si copilandri, cu siguranta aveau intre 15-19 ani unii dintre ei) care ne-au servit si ajutat cu bagajele, s-au schimbat in costumele traditionale si au venit la foc cu noi. A fost un moment foarte fain in care au cantat unul din baietii berberi si Luca, tipul italian, si pe urma si-au inceput numarul cei de acolo. A fost o energie extraordinara in aer! Nu mai vedeam nimic altceva decat mainile lor cum loveau tobele si parca faceau magie! La un moment dat atingeau doar cu degetele toba intr-un ritm atat de rapid, si se auzea minunat. Parca intrasera intr-o transa atunci si noi cu ei … Superba experienta! Dupa ce au terminat baietii de cantat (Hassan, IBRAHIM, si pe ceilalti nu am retinut numele pentru ca erau mult mai complicate :)))), saracii, I-am intrebat de multe ori si tot nu am reusit sa inteleg), au luat “microfonul italienii” care au fost super haiosi si ne-au cam facut de rusine … au cantat cateva cantece in italiana, iar cand a venit randul nostru n-am stiu nici un cantec in romana, decat “Dragostea din tei”, si nici pe acela pana la capat 🙂 Ne-au dat tobele sa cantam fiecare la ele, se auzeau asa in surdina niste batai,  nimeni nu stia ceva mai concret … dar am incercat  :)))) Oricum, o atmosfera perfecta pentru seara aceea!

Destul de devreme s-a spart gasca si fiecare s-a dus la somn in corturi, unde era ffffoooooarte frig! Nu mai tin minte cum am intrat in sacul de dormit si am atipit pe loc. Dar dintr-o data s-a auzit alarma Ginei, parca nu imi venea sa cred ca trebuie sa ne trezim, oricum, aveam impresia ca deja era alarma pentru rasarit, cand de fapt era 4, ieseam sa vedem Calea Lactee, numai ca nici unul nu se incumeta sa se dea jos din sacul de dormit 🙂 bine …. in afara de Costin care era afara, pregatit cu de toate, ca un copil constiincios. Cu greu m-am dat jos din pat, tremuram toata de frig si nu ma puteam concentra… cumva am pus hainele pe mine, muuuuulte straturi si am luat aparatul. Am iesit din cort, si am urcat putin pe duna unde erau ceilalti, tot nu ma trezisem prea bine 🙂 Cand am ridicat privirea si mi-am dat seama unde sunt si ce magie e deasupra mea!!! Incredibila privelistea! Calea Lacteee! Mii de stele, un aer extraordinar de curat, am uitat de tot frigul si m-am bucurat cat am putut de priveliste. Nu mi-a iesit cu setarile pentru cadrul pe care ni-l explica Gina, m-am cam enervat pe moment, pana am inteles ca sigur eram acolo cu un alt scop, si acela sa ma bucur de stele! Am stat aproximativ o ora, dupa care am intrat inapoi in cort, si am adormit la loc. Pana la urmatoarea alarma a Ginei 🙂 Rasaritul!!! Care m-a fortat destul de mult, incepand tot cu scosul frigului din oase, si urmand cu urcatul dunei celei mai mari din tot desertul 🙂 Vantul batea foarte tare, pana la jumatatea drumului ma incalzisem, iesise si soarele … Am apucat sa fac cateva cadre, pana sa imi dau iar sufletul pe acolo, dar totusi am ramas surprinsa ca am reusit sa ma fortez sa urc destul de mult fata de altii. Gina s-a dus departe tare, insa nu am putut urca atat de mult, ma dureau toate cele 🙂 Am facut o pauza si m-am bucurat de tot ce era in jurul meu, am prins si putin semnal 🙂 si l-am sunat pe Luci. Sa vorbesti din desert de pe cea mai mare duna la telefon pe what’s up 🙂 asta da opulenta!

Pentru apus am cucerit in sfarsit cea mai inalta duna, si a meritat totul pentru ca am vazut o priveliste ce ne-a taiat rasuflarea. Un calm si o liniste deplina, cu exceptia vantului care suiera in urechile noastre. Temperatura se schimba foarte subit, de la o caldura infernala, la un vant puternic si frig chiar atunci cand am intrat in camp inapoi pentru cina. Ne-am imbracat foarte gros dupa cina si am stat iar in jurul focului, de data aceasta mai putini dar cu aceeasi atmosfera frumoasa cu sunetul tobelor pe fundal.

A doua zi in Merzouga 🙂

Ne-am plimbat pe dune cu masina, fooarte oooff-road cu tipete de incantare dar si emotii :)) Am vizitat un sat de nomazi, parasit, transformat intr-un mic muzeu, unde am fost serviti cu ceai proaspat de menta. Am vizitat un mic lac la marginea desertului, unde se vedeau in departare pasarile flamingo. Pentru apus am cucerit in sfarsit cea mai inalta duna, si a meritat totul pentru ca am vazut o priveliste ce ne-a taiat rasuflarea. Un calm si o liniste deplina, cu exceptia vantului care suiera in urechile noastre. Temperatura se schimba foarte subit, de la o caldura infernala, la un vant puternic si frig chiar atunci cand am intrat in camp inapoi pentru cina. Ne-am imbracat foarte gros dupa cina si am stat iar in jurul focului, de data aceasta mai putini dar cu aceeasi atmosfera frumoasa cu sunetul tobelor pe fundal. Am vorbit mult cu baietii care cantau in ce limba nimeream :)) (ei vorbeau italiana, spaniola, raspundeam in engleza, dar a fost fun, ne-am inteles), a fost si un alt grup de turisti de data aceasta din SUA, Canada, Germania si Irlanda. Mai timizi ca cei din seara trecuta :))

In noaptea aceea nu ne-am mai trezit pentru a vedea Calea Lactee, am dormit pana la rasarit, cand am iesit destul de obositi, ne-am bucurat de peisaj si ne-am pregatit bagajele pentru o noua aventura: Marrakech.

Dupa desert, am facut o oprire si la Ait Ben Haddou, unde ne-am plimbat pe aleile faine ale cetatii, pline de magazine cu toate minunatiile marocane, si unde am practicat, cum nu se poate altfel pe aceste meleaguri, arta … negocierii 😀

Marrakech si Essaouria au fost ultimele noastre puncte turistice pe lista. Doua lumi total diferite mi s-au parut, prima: o agitatie continua, o lupta pentru traiul de maine, iar a doua: un taram uitat parca de timp, unde simteai ca te pierzi in briza calda a oceanului, sau uitai sa pleci din fata unei cafele savuroase servite la una din numeroasele terase.

In Marrakech a fost o agitatie permanenta. Linistea din interiorul riad-ului contrasta atat de mult cu agitatia de afara. O lume plina de contraste.  De la riad-ul unde ne-am cazat am mers prin medina pana in Piata Jamaa el Fna.  Acolo nu stiai la ce sa te uiti mai intai, de la cobre pe jos hipnotizate de sunetul clasicului cantec, pana la maimute, gropicica, jocuri de noroc, mancare, lucruri de vanzare, carute, masini, scutere, magari, biciclete etc.

In Essaouria am vizitat piata pescarilor, unde puteai vedea captura proaspata si felul in care curatau pestele pe loc, sau te puteai pierde printre stele de pescarusi care mai de care curajosi pentru a prinde ceva de mancare. Mi-a ramas in minte vibratia orasului, sunetele in surdina a muzicantilor de pe strada sau a valurilor care se spargeau de stanci. Aaa… si nisipul pe care inca si acum il scot din sosete :))

Acum incerc sa retraiesc toata aceasta experienta privind pozele dar imi dau seama ca foarte greu pot sa exprimi ce energie minunata a fost in toate zilele, si in toate locurile vizitate. De la timpul petrecut in microbuz, cu micile glume, cu muzica pe care am descoperit ca o iubim in comun, la oboseala si gropile care ne mai trezeau din cand in cand aducandu-ne aminte ca avem un sofer vitezoman :)) Totul a fost minunat!

Cum am spus si la inceput, am plecat fara asteptari. Am gasit o tara plina de contraste: zambete sincere, localnici care vor sa te invete cultura lor dar si priviri incruntate, oameni care isi apara intimitatea, viata de zi cu zi. Tocmai de aceea am simtit o reticenta din partea multor localnici la aparitia cu aparatul de fotografiat, insa daca le respectai dorinta si mergeai in treaba ta, era totul ok. Un relief care se schimba constant, de la oras la oras se schimba totul, acum case si strazi albastre, pe urma lut si chirpici, culori neutre, piatra, stanci care mai de care mai maiestuose, desert si nisip cat cuprinde … Cu siguranta m-a facut curioasa aceasta tara si imi doresc sa mai revin, sa ii colind stradutele misterioase, sa ii cunosc oamenii si cultura lor, sa ma bucur de linistea desertului sau de calmul oceanului.

Mai jos vei gasi o galerie cu alte cateva cadre din aceasta minunata experienta!